Eram convins, până de curând, că nesimţirea este una singură, indiferent dacă aparţine primului sau ultimului om în stat. Ei bine, m-am înşelat. Se pare că puterea prosteşte şi că nesimţirea politicianului ajuns în vârf, fără să merite acest lucru, atinge cote prea mari pentru a mai putea fi contabilizate. Mă aşteptam, după lansarea Atacului de Argeş, ca de acolo să curgă cu ameninţări sau cu „urări de mamă”, că aşa se practică în provincie. În nici un caz în Capitală, unde, cel puţin la nivel declarativ, presa deţine o poziţie clară şi bine definită. Ei bine, surpriză! Politicieni marcanţi, cu funcţii publice înalte au început să-şi dea în petic şi să confunde statul român cu moşia proprie. Mai mult decât atât, se şi comportă ca atare, ca nişte vătafi îndobitociţi, dotaţi cu vâne de bou pe care arendaşul le-a dat poruncă să le folosească pe spinările tuturor celor din jur. Altfel nu se poate explica de ce golanii care se autoflatează cu titulatura de politicieni nu mai au, absolut deloc, simţul măsurii. Nu există absolut nicio scuză pentru respectivii, care, supăraţi că un jurnalist a publicat despre ei o anchetă documentată şi cu date cât se poate de reale, nu găsesc alt mod de a reacţiona decât să-l sune pe jurnalist, să-l înjure şi să-l ameninţe. Şi asta nu este tot. Când nu-i merge cu ameninţările, politicianul român de talcioc încearcă discreditarea, prin orice mijloace, a publicaţiei care-l atacă şi a jurnaliştilor care muncesc acolo. De regulă, încearcă să stabilească o întâlnire, chipurile pentru a restabili adevărul. De cele mai multe ori, o asemenea întâlnire se transformă, brusc, într-o acuzaţie de şantaj, iar victima nevinovată este, cum altfel, bietul politician corect şi cinstit, mai curat, mai uscat.
Nu generalizez. Nu toţi cei care se ocupă cu politica sunt o apă şi-un pământ. Dar, din nefericire, sunt destui de genul celor descrişi mai sus. Iar dacă ceilalţi nu-i scuipă ca pe nişte măsele stricate riscă să se confunde cu ei. Sau să-i însoţească. După gratii.
(Atac la persoana, 08.03.2010)
luni, 15 martie 2010
Familia "Atac la persoană" creşte
Începând cu 1 martie 2010, primul ”pui” al săptămânalului nostru a văzut lumina tiparului. Este vorba despre Atac la persoană de Argeş, prima dintre ediţiile noastre locale preconizate să ajungă pe tarabele de difuzare a presei în acest an. La fel ca şi publicaţia-mamă, ediţia de Argeş are 16 pagini full color, apare lunea şi este scrisă alert, agresiv şi dinamic, în stilul deja consacrat al Atacului la persoană, cu singura diferenţă că tratează, aproape în exclusivitate, problemele din judeţ.
Este de la sine înţeles că politicienii, oamenii de afaceri, persoanele publice, în general, nu privesc cu ochi buni apariţia unei publicaţii de acest gen. Din teamă, bineînţeles, pentru că ştiu că afacerile oneroase, cumetriile, amantele şi comportamentele nelalocul lor le vor fi descoperite şi aduse la cunoştinţa opiniei publice. Aşa că fac tot posibilul fie pentru a se împrieteni cu conducerea acesteia, fie pentru a afla punctele slabe ale aceleiaşi conduceri şi a le folosi ca monedă de schimb. Din nefericire, trebuşoarele de acest gen nu le fac “dinozaurii” respectivi, ci le dau drept sarcină unor “slugi” plătite prost.
Am remarcat, din nou, acest lucru la Piteşti, cu ocazia lansării oficiale a Atacului de Argeş. Unul-doi aşa-zişi colegi din presa locală s-au repezit să mă tragă la răspundere pentru că îmi permit să deschid o publicaţie chiar acum, în plină criză, când multe alte redacţii şi-au închis porţile definitiv. În concepţia lor, deschiderea unui organ de presă şi refuzul de a mă alătura oricărei găşti locale este o dovadă clară că e ceva necurat la mijloc. Apoi, am aflat că “jurnaliştii” se află în solda unui “greu” local şi m-am liniştit.
Ei bine, pentru (ne)liniştea lor şi a altora ca ei, le promit că vom continua să ne extindem şi vom adopta aceeaşi atitudine lipsită de compromisuri. Să vedem, ce ne pot face? Că noi ştim ce să le facem lor. De asta le şi este atât de frică!
(Atac la persoana, 01.03.2010)
Este de la sine înţeles că politicienii, oamenii de afaceri, persoanele publice, în general, nu privesc cu ochi buni apariţia unei publicaţii de acest gen. Din teamă, bineînţeles, pentru că ştiu că afacerile oneroase, cumetriile, amantele şi comportamentele nelalocul lor le vor fi descoperite şi aduse la cunoştinţa opiniei publice. Aşa că fac tot posibilul fie pentru a se împrieteni cu conducerea acesteia, fie pentru a afla punctele slabe ale aceleiaşi conduceri şi a le folosi ca monedă de schimb. Din nefericire, trebuşoarele de acest gen nu le fac “dinozaurii” respectivi, ci le dau drept sarcină unor “slugi” plătite prost.
Am remarcat, din nou, acest lucru la Piteşti, cu ocazia lansării oficiale a Atacului de Argeş. Unul-doi aşa-zişi colegi din presa locală s-au repezit să mă tragă la răspundere pentru că îmi permit să deschid o publicaţie chiar acum, în plină criză, când multe alte redacţii şi-au închis porţile definitiv. În concepţia lor, deschiderea unui organ de presă şi refuzul de a mă alătura oricărei găşti locale este o dovadă clară că e ceva necurat la mijloc. Apoi, am aflat că “jurnaliştii” se află în solda unui “greu” local şi m-am liniştit.
Ei bine, pentru (ne)liniştea lor şi a altora ca ei, le promit că vom continua să ne extindem şi vom adopta aceeaşi atitudine lipsită de compromisuri. Să vedem, ce ne pot face? Că noi ştim ce să le facem lor. De asta le şi este atât de frică!
(Atac la persoana, 01.03.2010)
Ai grijă, PD-L!
Nu este un secret pentru nimeni că, în campania pentru prezidenţiale de anul trecut, Atac la persoană a susţinut, pe faţă, pe Traian Băsescu. Am decis să procedăm aşa din mai multe motive. Primul ar fi că membrii redacţiei noastre, ca de altfel mai toţi jurnaliştii, sunt oameni de dreapta. Nu este interzis să ai simpatii şi antipatii politice. Orice om le are.
Al doilea motiv: am considerat că este nevoie de un strop de echilibru din partea media în acea campanie. Peste 90 la sută din colegii noştri se întreceau, de cele mai multe ori fără strop de ruşine sau deontologie, să-l înjure pe actualul preşedinte, să fabrice aşa-zise dovezi în defavoarea sa, să facă orice pentru a da de pământ cu domnia-sa şi, implicit, cu partidul care-l susţinea. PD-L, adică. Al treilea, dar nu cel din urmă motiv ne-a fost oferit de către reprezentanţii partidului aflat, acum, la guvernare. Aceştia ne-au explicat că au învăţat ceva în ultimii ani şi că au decis să colaboreze cu presa. Ne-au promis că vor fi transparenţi, că nu ne vor mai închide uşile de la cabinete în nas, că informaţiile de care are nevoie opinia publică nu vor mai fi ascunse ca şi cele mai mari secrete.
Ei bine, ca să revenim, rezultatele alegerilor le ştim cu toţii: Băsescu a rămas la Cotroceni, Boc şi compania s-au instalat confortabil la Palatul Victoria. Am aşteptat să se instaleze, să se acomodeze, să intre în pâine, cum se spune. Apoi, am încercat să le amintim de promisiunile făcute şi să le cerem să le respecte. Surpriză! Deschişi la orice şi gata să promită marea cu sarea când au fost la nevoie, guvernanţii noştri îşi închid telefoanele atunci când vine momentul să-şi ia revanşa. Vechile tare şi aroganţa ascunsă pentru o perioadă scurtă au ieşit din nou la iveală, chiar mai accentuate. Dacă şi-au cumpărat două ziare şi mai au câţiva ani până la alegeri, pedeliştii cred că au apucat pe Dumnezeu de un picior şi nu le mai ajunge nimeni cu prăjina la nas. Aşa au crezut şi cei din PNŢ-cd, iar acum se milogesc la jurnalişti să-i onoreze cu prezenţa la conferinţele de presă. De obicei, roata istoriei se învârte.
(Atac la persoană, 22.02.2010)
Al doilea motiv: am considerat că este nevoie de un strop de echilibru din partea media în acea campanie. Peste 90 la sută din colegii noştri se întreceau, de cele mai multe ori fără strop de ruşine sau deontologie, să-l înjure pe actualul preşedinte, să fabrice aşa-zise dovezi în defavoarea sa, să facă orice pentru a da de pământ cu domnia-sa şi, implicit, cu partidul care-l susţinea. PD-L, adică. Al treilea, dar nu cel din urmă motiv ne-a fost oferit de către reprezentanţii partidului aflat, acum, la guvernare. Aceştia ne-au explicat că au învăţat ceva în ultimii ani şi că au decis să colaboreze cu presa. Ne-au promis că vor fi transparenţi, că nu ne vor mai închide uşile de la cabinete în nas, că informaţiile de care are nevoie opinia publică nu vor mai fi ascunse ca şi cele mai mari secrete.
Ei bine, ca să revenim, rezultatele alegerilor le ştim cu toţii: Băsescu a rămas la Cotroceni, Boc şi compania s-au instalat confortabil la Palatul Victoria. Am aşteptat să se instaleze, să se acomodeze, să intre în pâine, cum se spune. Apoi, am încercat să le amintim de promisiunile făcute şi să le cerem să le respecte. Surpriză! Deschişi la orice şi gata să promită marea cu sarea când au fost la nevoie, guvernanţii noştri îşi închid telefoanele atunci când vine momentul să-şi ia revanşa. Vechile tare şi aroganţa ascunsă pentru o perioadă scurtă au ieşit din nou la iveală, chiar mai accentuate. Dacă şi-au cumpărat două ziare şi mai au câţiva ani până la alegeri, pedeliştii cred că au apucat pe Dumnezeu de un picior şi nu le mai ajunge nimeni cu prăjina la nas. Aşa au crezut şi cei din PNŢ-cd, iar acum se milogesc la jurnalişti să-i onoreze cu prezenţa la conferinţele de presă. De obicei, roata istoriei se învârte.
(Atac la persoană, 22.02.2010)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
